Țara lui ”după părerea mea”

În plină glorie a societății de consum de vorbe, stă într-un colț, având hainele ponosite și fața plină de riduri, Tăcerea. Vizibil obosită și atât de veche, își ține umilă capul plecat iar cu mâna stângă întinsă cercește guri de om. Lumea trece pe lângă ea nepăsătoare, strigându-și nemulțumirea cu voce tare. Câțiva inși fac un ocol larg, nedorind să se apropie prea mult de locul în care se află. Un tip îi aruncă, pe fugă, niște bănuți de respiro și imediat după, înverșunat, își exprimă încă o dată preanefericirea legată de numărul de spitale.

Având informații precise cum că s-a câștigat mult zilele acestea la bursa de subiecte, o gașcă de vorbitori tâlhari dă buzna în vila unui mare vorbitor, recunoscut pentru averile de opinii pe care le deține. Hoții intră prin spate iar cei doi câini fioroși pe care magnatul vorbelor îi are se opresc brusc din lătrat, semn că e pericol. Însă latifundiarul nu le aude tăcerea, deoarece sufrageria e plină de oaspeți, cei mai mari gălăgioși ai societății. Cei patru tâlhari dau buzna în încăpere, umplându-și în grabă sacii cu opinii. Deși se chinuie teribil să tacă, ochii le strălucesc doar la gândul că, odată ajungi acasă, vor avea atâtea de spus familiei, prietenilor sau colegilor de la muncă. Dai o tăcere, dar vorbești în față.

Din apartamentele vorbitorilor obișnuiți se aude televizorul al cărui volum e dat la maxim. Ieșind din carcasa neagră, roiul de pluralități de opinii invadează fiecare cameră. O femeie apucă telefonul în grabă, profitând de noua ofertă a principalului operator GSM, cea cu minute nelimitat de nelimitate. Pe stăzi, în aglomerația de panouri publicitare se ascunde munca creativilor din marile agenții de advertising din lume, acolo unde celebre slogane precum ”Just say it!”, ”I’m sayin’ it!” sau ”Got words?” îndeamnă la vorbăraie. Evident, nu lipsesc nici avertismentele vizuale de pe produsele din tutun, cu imagini care acoperă 40% din fața principală a pachetelor de țigări și care ne indică faptul că fumatul poate avea consecințe grave, anume cancer la gât care, inevitabil, te condamnă la imposibilitatea de a mai scoate o vorbă.

Prin cartierele răufamatăcute ale capitalei, boschetarii caută să-și aline durerile generate de lipsa de opinii trăgând din aurolac. În afară de ei, numai o parte din bătrânii înțelepți mai tac, motiv pentru care în societate sunt priviți ca învechiții conservatori ai tăcerii, fiind de multe ori subiect de ironie. Ar mai fi, totuși, și grupurile de tineri teribiliști, ONG-iști care militează pentru mai puțină vorbă fără rost. Ei sunt paria societății de consum de vorbe. Niște extremiști. Anarhiști.

În fine, rarele scurte momente în care politicienii și persoanele open-minded nu scot o vorbă sunt cele de reculegere. Doar pentru că așa e politically correct.

Advertisements

Inconștient

Cele 4 împușcături o sperie pe tipa care servește în bar, făcând-o să scape sticla de Jager. Privește în stânga și vede cum David, prietenul ei, se prăbușește la podea. Încet, de parcă ar fi o scenă dintr-un scurt metraj, realizată în slow motion. Cu puțin timp înainte, regizorul, adică creierul lui David, punea totul la cale cu o viteză impresionantă, exact ca atunci când oamenii băuți simt că au o revelație și discută entuziasmați despre cine știe ce idee pe care plănuiesc să o pună în practică cât de curând.

Totul s-a derulat, deci, rapid. David, un tânăr de 31 de ani, e acum întins pe podeaua din clubul de noapte la care prietena lui lucrează. Se aștepta la altceva, odată ce a tras. Se aștepta să simtă altceva. Sau să nu simtă nimic. Conform unor martori care stăteau la rând să comande, în momentul în care a apăsat trăgaciul, a zis: ”3 gloanțe trase rapid și ai scăpat de tot”. Sau ceva de genul. Pentru că, e drept, nu-și mai amintește nimeni cu certitudine ce a spus după ”3 gloanțe trase rapid”, dar cu toții știu că partea asta a spus-o sigur.

A tras 4. Poate din exces de zel, ori poate pentru a fi sigur că scapă de tot. Sau poate așa a simțit atunci, exact cum actorii buni improvizează pe loc scenariul, fără să se ghideze mecanic după el. În orice caz, nimeni nu știe, în afară de David, cât de rapid s-a derulat totul. O singură frază. Atât a pus pe foaie creierul-regizor. O singură secundă. Atât a durat până ce David să își intre în rol.

Tipa iese din bar, după câteva clipe în care nu a înțeles nimic din ce se petrece. Nu înțelege nici acum, de aceea îl și întreabă, cu ochii în lacrimi, ”de ce??”. De ce, de ce, de ce. Ce moment idiot pentru a pune întrebarea asta, apucă să se gândească David. La fel de idiot precum cel în care reporterii de teren întreabă criminalii, care se îndreaptă spre arest, de ce au săvârșit fapta. Nu e timp pentru răspuns. Nu poate nici David, nu pot nici ăia, să se oprească în fața curioșilor și să le prezinte, în mod elaborat, motivele pentru care au făcut-o. Pur și simplu nu e timp.

Fizic, David chiar nu simte absolut nimic. Nici nu înțelege de ce atât de lucid, de ce nu s-a întâmplat nimic și când o să se întâmple totul. Când, oare, totul o să se prefacă în nimic? Stă cu ochii deschiși și vede doar picioarele celor din jurul lui. În schimb, inima parcă îi e zdruncinată. Doar la asta se gândește. Ce senzație ciudată, să îți tragi 4 gloanțe în piept și să te doară inima. Nu o durere fizică, așa cum am mai spus, ci mai degrabă genul acela de durere pe care o simți atunci când îți e foarte milă de cineva. Când vezi, de exemplu, un câine lovit de mașină cum se învârte în cerc, urlând, având coloana ruptă. De fapt, când vezi câinele tău lovit de mașină cum se învârte în cerc, urlând, având coloana ruptă. Vrei doar să se termine totul, pentru că știi că nu mai e nimic de făcut.

Conștientul trimite întreaga lui armată de gânduri, cunoscute pentru brutalitate, să atace inima apărată de trăirile neputincioase. Rămas apoi singur, devine pradă ușoară pentru inconștient. Ce dubios. 11:33 AM. 100% charged.

Ultimul stinge lumina!

Trecând dintr-o închisoare strâmtă într-una mai largă, vorba tatălui lui Steinhardt, smeritul Becali cade -precum Lucifer din Împărăția Cerurilor- înapoi pe Maybach-ul cel negru. Orașul florilor trimite la înaintare o plantă artificială. O urzică pe care Răducan a mai trecut-o, cu ani în urmă, prin râul Ialomnița până a ajuns la fel de usturătoare precum o Narcisă. Mureșenii, microbiști cu state vechi de 15 etape, cer înapoi banii furați de Florea.

Tamaș bea pentru că s-a încheiat anul școlar. Sau pentru c-a luat titlul. Mă rog, motivul e mai puțin important. Țucudean poartă aur la gât, pentru prima oară unul neprimit de la bunicul. Nepotul e medaliat. Pe Luchin nu-l vede nici măcar Gâlcă, așa că cine suntem noi să știm ce-o face?

În fine, românul de rând are, pentru a 26-a oară, ocazia să rânjească. Marius Lăcătuș a băgat gol și a câștigat campionatul! Rădoi. Becali. ’86. Campionii, campionii. Lăsați-ne să ne pregătim de Champions League! Hăhăhă. 2 litri de Noroc încheie o seară în care pe ambele stadioane Nutline s-a dovedit a fi singurul șef de galerie prezent în două locuri în același timp, performanță egalată poate doar de Monica Tatoiu prin diferite platouri de televiziune.

Echipele armatei, FCSB (fostă, printre altele, Steaua) și ASA (fostă, printre altele, FCM) zâmbesc mercenărește către ACS Timișoara (fostă, printre altele, Poli). Rapid se trezește de dimineață cu gânduri gentile și îi face involuntar loc Voluntariului. CSU Craiova cumpără, cu prețul penibilului, timp pentru un nou Sezione în Liga 1. FC Argeș -Dacia- Pitești s-a predat de mult în stil franțuzesc, cu viteza celui mai performant Renault, Progresul și-a luat în brațe antonimul, în timp ce câinii și lupii șchioapătă înfometați. Jigăriți.

2015-2016, Liga 1. US27. Semințe. Flegme în ochi. S-a terminat filmu’!

Nu la bal, ci la spital!

“Tanti, după cât timp e indicat să se taie cocoșul?” O întreabă bunică-mea pe noua ei colegă de salon. Femeia, cu fața plină de riduri precum Shar-Pei-ul din reclamele de la Garnier, nu o aude. Își bea iaurtul si, exact când era pe terminate, dă de paiul atașat cutiei din care servește. Zice că se tot întreba ea de ce nu e iaurtul gros, până să dea de pai. Ar fi jurat că e așa din cauza bacteriilor vaginale pe care Danone le folosește pentru a-l face, dar n-avea internet in 2010. N-are nici acum. Nu. Ea știe că, pentru rezultatul final, se ia lapte proaspăt, fiert și lăsat la răcit până devine călduț, se introduce iaurt mai vechi sau fermenți lactici și se pune mai apoi, până a doua zi, la răcit. Așa cum știe că ”un pui bine crescut” azi e cocoșul care mâine va aștepta să împlinească anul pentru a fi tăiat.

Ficior”, îmi zice omul din salonul lui taică-meo care înainte stătea cu ceafa sprijinită de palme uitându-se la tavan, ca un cioban care se așază pe pajiște cu un fir de iarbă în gură, ”Ochii din umbră ăla, îi oare real?”. I-am zis că nu, după ce m-am gândit puțin. Că nu-i real. Că-i o porcărie înregistrată la TV cu actori care nu-s actori, plătiți cu sume de căcat ca să se facă de căcat. Că știe frate-mio pe cineva care știe pe altcineva, ca-n video-ul cu Toma Caragiu, care a fost plătit să fie, într-un platou, altcineva. Că dacă ăla e real atunci noi acum vorbim și ne mișcăm fiind controlați, cum controlezi în Warcraft personajele. –asta din urmă nu i-am mai zis-o.

Îi urmăream reacția omului cu mâini lucrate și botoșei în picioare. La un moment dat, întorcându-și privirea la tavan, zice zâmbind pe sub mustața de un gri spre alb: ”Și când mă gândesc că muierea mea plânge în hohote când o țâpă pe una pe stradă…”

Dincolo, povestea iaurtului se încheiase și se vorbea doar de cocoși. Bunică-mea urla în gura mare că al ei cocoș e atâta de mare și de frumos încât fiică-sa, adică maică-mea, l-a pus chiar și pe internet, lângă ăla al lui Udrea. Apoi, apare un pacient pe care doctorița l-a trimis la mine, ”că-i tânăr și știe el”. Bărbatul, de vreo 50-55, era genul ăla de bișnițar wanna be, pe care ți-l imaginezi având tot timpul scobitoarea în gură și țigara după ureche. Își pusese din greșeală telefonul pe silențios și nu știa să schimbe profilul. Era puțin supărat că la Terapie Intensivă nu sunt televizoare și că pierde meciul de box al românului Ciocan. Nevastă-sa a încercat să găsească o soluție, dar ”auzi, mă, să ascult meciul la radio. Cum pizda mă-sii să asculți un meci de box la radio??” I-am zis să meargă jos, la portar, că are televizor acolo. N-a vrut nici asta. Cică azi e pocăitul și n-are chef să îi vorbească toată noaptea de Iisus al lor. Apoi, toți din salon erau dezamăgiți de Elena Merișoreanu, că la banii ei se pretează să mănânce viermi. N-o mai admiră niciunul. Iar eu nu-s celebru, dar scoate-mă de aici. Plec.

În urmă cu câteva zile, pe patul bătrânei cu iaurtul era o alta. Stătea în satul Papiu Ilarian, acolo unde, aflu de la ea, s-a născut fostul revoluționar. Cu ea vorbisem despre Ceaușescu și despre fiica ei arhitectă care o arde vegan. Și ce mult îi mai plăcea înainte carnea…După ce am lămurit că orice formă de îngrădire a libertății omului e din start greșită, cu porțiile de pe cartele, cu exproprierea și încă nu știu ce cu datoriile țării, am dus-o din zona ”parcă era mai bine înainte”. La Revoluție făcea Haiuș sau ceva de genul, prăjitura ei preferată. Mi-a explicat cum se face și mi-a zis că abia atunci a aflat de Leana și de omul ei. A fost surprinsă. N-avea televizor și la radio nu dădeau nimic. Pentru că mi-era simpatică, n-am zis nimic de Iliescu, de teamă că îi plac trandafirii. În schimb, intenționează să mai ducă câteva flori, cu număr, la mormânt la Arsenie Boca, ”dacă m-ajută Dumnezeu și-oi mai fi.”

Tot pe coridoarele spitalelor, Sorin Trâncă îmi vorbea din Brief, spunându-mi că una din cele 99 de chestii care trebuie știute înainte de a lucra în Publicitate o reprezintă mersul la cât mai multe nunți. Acolo găsești toate categoriile de oameni și poți observa, astfel, extrem de multe. E adevărat, dar spitalul, iaurtul prost, emisiunile de rahat, meciul de box ascultat la radio și Ceaușescu…astea-s chestii simple pe care mai toată lumea le urăște și n-are chef de ele la nunți, că doar o dată se mărită Măriuța. Aici se vorbește de dansul pinguinului pe ring, nu de fuga cocoșului fără cap prin curte.

La plecare, bătrâna și bunica își iau rămas bun, aproape ca într-o scenă de film. Pentru că nimic nu unește oamenii mai puternic decât antipatiile comune. Adio dar rămâi cu bine!

10 lucruri pe care nu le știai despre transferul lui Tamaș la FCSB

1) Când a intrat în sediul Stelei, Tamaș nu a deschis ușa ci a spart geamul;

2) DECLARAȚIE DE DRAGOSTE: Gabi susține că e gazdă bună de mic copil…;

3) Tamaș a declarat că a semnat cu Steaua datorită suporterilor ei, deoarece are nevoie de liniște la meciuri după o noapte de beție;

4) Din reflex, la prima întâlnire cu noii săi colegi, Tamaș s-a ridicat și a spus: Salut, sunt Gabi și nu am mai jucat fotbal de nouă luni;

5) La semnarea actelor, deși fiecare din cele două părți a avut câte un exemplar, Tamaș întreba confuz de ce sunt patru;

6) STUDIU: 9 din 10 steliști au încredere că Tamaș va face un cuplu excelent în apărare cu Miodrag Belodedici;

7) Surse oficiale susțin că Ana Maria Prodan se află în spatele transferului, dat fiind faptul că fostul dinamovist e mare băutor de vin roșu;

8) Gheorghe Hagi: Tamaș e jucătorul Stelei deoarece a semnat cu Steaua. Sigur, dacă semna cu Dinamo, era jucătorul lui Dinamo. Viața e viață și ea merge înainte;

9) Așa cum se întâmplă în cazul celor mai mulți jucători la final de carieră, și Tamaș a semnat cu o echipă fără nume;

10) Transferul lui Gabi Tamaș la Steaua e o diversiune pentru a ascunde o gravă problemă a României, faptul că Ion Iliescu încă trăiește.

Publicat și pe: http://pchdinamo.ro/10-lucruri-pe-care-nu-le-stiai-despre-trasnferul-lui-tamas-la-fcsb/

sursa foto: stirileprotv.ro

Alegeri prezidențiale 2074

Citat de Mediafax, purtatorul de cuvânt al Biroului Electoral Central, Iulian Lampă, a declarat că, potrivit procesului verbal-constator încheiat de BEC, opt candidați se vor confrunta în alegerile prezidențiale din 2074.

Mai jos, lista definită a candidaților la prezidențiale:

1. Sorin Constantinescu

2. George Gavrilă Simionescu

3. Vasile Bogdan Bălălău

4. Gabriela Păsărică

5. Viorel Meltescu

6. Ciprian Găinaț

7. Miklos Hunor Sziasztoc

8. Vadim Tudor – 3%

alegeri

Fotbal în roșu, băieți în negru și restul gri

Primul contact pe care l-am avut cu fotbalul, în calitate de privitor, a fost plin de culoare. Roșu. Al doilea, la fel. Al treilea, al patrulea și tot așa. Oriunde îmi mutam privirea, la fiecare pasă scurtă, la fiecare degajare lungă, la fiecare alunecare, era plin de roșu. Îmi plăcea asta. Atât de mult încât mă făcea să alerg la Luxor, un fel de Unirea Shopping Center de pe atunci al orașului, să-mi pregătesc garderoba cu care urma să cobor în fața blocului și să mă prefac că-s și eu unul care, în roșu, îi fascinează pe ceilalți. Să mă prefac că toți ceilalți copii care se uitau pe geam și mă vedeau pasând scurt (că nu aveam forța necesară să dau mai tare) sau degajând lung (adică un fel de pasă “2.0”, deci c-o idee mai puternică) ori băgând alunecări (căzând în cur, popular vorbind) aveau să fugă spre Luxor, să caute tricouri CosmoRom și să umple de roșu zona de joacă.

N-are rost să vă mai spun că nu avea să se întâmple asta, dar totuși o fac. Nu avea să se întâmple asta. Nu doar pentru că nu eram de fel fascinant, ci pentru că nici măcar nu erau copii la geamuri. Singurii din blocurile alăturate deja erau pe teren, coechipieri sau adversari de-ai mei. În plus, din câte îmi amintesc, doar unul mai împărtășea pasiunea pentru câinii roșii, restul fiind greșiți. Ani de zile a fost o monotonie ciudat de plăcută. Priveam un meci de-al lui Dinamo, ieșeam afară în tricoul meu roșu, apoi priveam alt meci de-al lui Dinamo și iarăși afară în tricou roșu. Și tot așa..

Old School Football

Apoi am crescut. Și-am dat de băieții în negru, dintr-o întâmplare fericită. Și cu ăștia am trăit altfel de bucurii, altfel de senzații. Comparativ, era ca și cum bucuria aia de-a te da pe un tobogan într-un parc oarecare -care când erai mic știm cu toții cât de importantă era- se transformă în fericirea pe care atunci ți-ar fi oferit-o Disneyland. Ce vreau să spun e că totul a devenit mai complex, fiecare senzație avea o altă dimensiune. Pe lângă fotbalul în roșu, adică rădăcina întregului traseu, și-au făcut loc și alte preocupări. Acum, când mingea trimisă de ai tăi trecea de linia porții nu mai țopăiai sec în sufragerie ci ajungeai direct pe gard. Acum, sunetul comentatorului era înlocuit de cel al bombelor, de cel al sticlelor care se întâlneau, de cel al cântecelor în mijlocul cărora erai. Și nici roșu nu mai era singura culoare. Băieții în negru îți lăsau senzația că au cum să înlocuiască toți pixelii din lume ajutați doar de o torță și-un chibrit. Până și celebra curea cu care mă amenința tata, fără însă să o folosească decât foarte rar, se transforma într-un baston negru folosit însă foarte des.

Apoi am ajuns, parcă la fel de brusc, în prezent. Într-unul atât de sec încât până și senzația descrisă în primele rânduri a dispărut sau e pe cale să dispară. Mă uit doar la echipele care odată erau trecute pe garajele vecinilor, când ne alegeam fiecare câte una și scrijeleam cu piatră, în lipsa cretei. Craiova, Argeș, Progresul, Rapid. Mă uit doar la echipele care cândva îți amestecau sentimentele odată ajuns în orașele sau pe stadioanele lor. Un mix de ură, o oarecare teamă și o neîncetată dorință de dominare. Craiova, Timișoara, UTA, Rapid. Pe unele nu le mai văd deloc iar altele arată ca fata aia de care îți plăcea ajunsă acum neîngrijită, înfometată și cu 5 copii înlăcrimați.

Azi totul e fardat. Fotbalul în roșu e mai mult roșu decât fotbal, câțiva băieți în negru sunt mai mult în negru decât băieți iar eu am senzația că vom deveni toți, la loc, mai mult spectatori decât suporteri. Dar încă suport, deci încă-s suporter.

Publicat și pe: http://pchdinamo.ro/fotbal-in-rosu-baieti-in-negru-si-restul-gri/ derby