Category Archives: Ce-a vrut să spună autorul?

Zona de ficțiune

Țara lui ”după părerea mea”

În plină glorie a societății de consum de vorbe, stă într-un colț, având hainele ponosite și fața plină de riduri, Tăcerea. Vizibil obosită și atât de veche, își ține umilă capul plecat iar cu mâna stângă întinsă cercește guri de om. Lumea trece pe lângă ea nepăsătoare, strigându-și nemulțumirea cu voce tare. Câțiva inși fac un ocol larg, nedorind să se apropie prea mult de locul în care se află. Un tip îi aruncă, pe fugă, niște bănuți de respiro și imediat după, înverșunat, își exprimă încă o dată preanefericirea legată de numărul de spitale.

Având informații precise cum că s-a câștigat mult zilele acestea la bursa de subiecte, o gașcă de vorbitori tâlhari dă buzna în vila unui mare vorbitor, recunoscut pentru averile de opinii pe care le deține. Hoții intră prin spate iar cei doi câini fioroși pe care magnatul vorbelor îi are se opresc brusc din lătrat, semn că e pericol. Însă latifundiarul nu le aude tăcerea, deoarece sufrageria e plină de oaspeți, cei mai mari gălăgioși ai societății. Cei patru tâlhari dau buzna în încăpere, umplându-și în grabă sacii cu opinii. Deși se chinuie teribil să tacă, ochii le strălucesc doar la gândul că, odată ajungi acasă, vor avea atâtea de spus familiei, prietenilor sau colegilor de la muncă. Dai o tăcere, dar vorbești în față.

Din apartamentele vorbitorilor obișnuiți se aude televizorul al cărui volum e dat la maxim. Ieșind din carcasa neagră, roiul de pluralități de opinii invadează fiecare cameră. O femeie apucă telefonul în grabă, profitând de noua ofertă a principalului operator GSM, cea cu minute nelimitat de nelimitate. Pe stăzi, în aglomerația de panouri publicitare se ascunde munca creativilor din marile agenții de advertising din lume, acolo unde celebre slogane precum ”Just say it!”, ”I’m sayin’ it!” sau ”Got words?” îndeamnă la vorbăraie. Evident, nu lipsesc nici avertismentele vizuale de pe produsele din tutun, cu imagini care acoperă 40% din fața principală a pachetelor de țigări și care ne indică faptul că fumatul poate avea consecințe grave, anume cancer la gât care, inevitabil, te condamnă la imposibilitatea de a mai scoate o vorbă.

Prin cartierele răufamatăcute ale capitalei, boschetarii caută să-și aline durerile generate de lipsa de opinii trăgând din aurolac. În afară de ei, numai o parte din bătrânii înțelepți mai tac, motiv pentru care în societate sunt priviți ca învechiții conservatori ai tăcerii, fiind de multe ori subiect de ironie. Ar mai fi, totuși, și grupurile de tineri teribiliști, ONG-iști care militează pentru mai puțină vorbă fără rost. Ei sunt paria societății de consum de vorbe. Niște extremiști. Anarhiști.

În fine, rarele scurte momente în care politicienii și persoanele open-minded nu scot o vorbă sunt cele de reculegere. Doar pentru că așa e politically correct.

Inconștient

Cele 4 împușcături o sperie pe tipa care servește în bar, făcând-o să scape sticla de Jager. Privește în stânga și vede cum David, prietenul ei, se prăbușește la podea. Încet, de parcă ar fi o scenă dintr-un scurt metraj, realizată în slow motion. Cu puțin timp înainte, regizorul, adică creierul lui David, punea totul la cale cu o viteză impresionantă, exact ca atunci când oamenii băuți simt că au o revelație și discută entuziasmați despre cine știe ce idee pe care plănuiesc să o pună în practică cât de curând.

Totul s-a derulat, deci, rapid. David, un tânăr de 31 de ani, e acum întins pe podeaua din clubul de noapte la care prietena lui lucrează. Se aștepta la altceva, odată ce a tras. Se aștepta să simtă altceva. Sau să nu simtă nimic. Conform unor martori care stăteau la rând să comande, în momentul în care a apăsat trăgaciul, a zis: ”3 gloanțe trase rapid și ai scăpat de tot”. Sau ceva de genul. Pentru că, e drept, nu-și mai amintește nimeni cu certitudine ce a spus după ”3 gloanțe trase rapid”, dar cu toții știu că partea asta a spus-o sigur.

A tras 4. Poate din exces de zel, ori poate pentru a fi sigur că scapă de tot. Sau poate așa a simțit atunci, exact cum actorii buni improvizează pe loc scenariul, fără să se ghideze mecanic după el. În orice caz, nimeni nu știe, în afară de David, cât de rapid s-a derulat totul. O singură frază. Atât a pus pe foaie creierul-regizor. O singură secundă. Atât a durat până ce David să își intre în rol.

Tipa iese din bar, după câteva clipe în care nu a înțeles nimic din ce se petrece. Nu înțelege nici acum, de aceea îl și întreabă, cu ochii în lacrimi, ”de ce??”. De ce, de ce, de ce. Ce moment idiot pentru a pune întrebarea asta, apucă să se gândească David. La fel de idiot precum cel în care reporterii de teren întreabă criminalii, care se îndreaptă spre arest, de ce au săvârșit fapta. Nu e timp pentru răspuns. Nu poate nici David, nu pot nici ăia, să se oprească în fața curioșilor și să le prezinte, în mod elaborat, motivele pentru care au făcut-o. Pur și simplu nu e timp.

Fizic, David chiar nu simte absolut nimic. Nici nu înțelege de ce atât de lucid, de ce nu s-a întâmplat nimic și când o să se întâmple totul. Când, oare, totul o să se prefacă în nimic? Stă cu ochii deschiși și vede doar picioarele celor din jurul lui. În schimb, inima parcă îi e zdruncinată. Doar la asta se gândește. Ce senzație ciudată, să îți tragi 4 gloanțe în piept și să te doară inima. Nu o durere fizică, așa cum am mai spus, ci mai degrabă genul acela de durere pe care o simți atunci când îți e foarte milă de cineva. Când vezi, de exemplu, un câine lovit de mașină cum se învârte în cerc, urlând, având coloana ruptă. De fapt, când vezi câinele tău lovit de mașină cum se învârte în cerc, urlând, având coloana ruptă. Vrei doar să se termine totul, pentru că știi că nu mai e nimic de făcut.

Conștientul trimite întreaga lui armată de gânduri, cunoscute pentru brutalitate, să atace inima apărată de trăirile neputincioase. Rămas apoi singur, devine pradă ușoară pentru inconștient. Ce dubios. 11:33 AM. 100% charged.